Ce copil matur! Ce copil ascultator si responsabil! Gandeste ca un om mare!

In momentele dificile, precum boala, probleme de sanatate emotionala, divort, decesul unuia dintre parteneri sau adictii, parintii se pot orienta catre copii pentru a primi consolare, sprijin si afectiune. Psihologia relatiilor ne arata faptul ca fiinta umana este configurata neurobiologic pentru a relationa si a cauta adapost interpersonal in momentele dificile si de criza.

Cu alte cuvinte, nevoia noastra de-a fi in relatie este una extrem de importanta, iar pentru a pastra conexiunea cu parintele, copilul este dispus sa-si asume chiar si responsabilitati care nu-i apartin. Desigur ca intrajutorarea este o caracteristica de baza a familiilor, dar, cu toate acestea, un copil nu ar trebui sa faca mai multe pentru parinte decat face acesta pentru propria persoana.

Acest lucru presupune a trata copilul ca si cand ar fi adult si a avea asteptarea ca acesta sa indeplineasca nevoile emotionale ale parintelui. Apare astfel o inversare a raportului sanatos parinte-copil, in care parintele ar trebui sa se ocupe de nevoile emotionale ale copilului. Din nevoia de atasament (de a pastra conexiunea) si dintr-o loialitate implicita fata de cei care i-au dat viata, copiii pot intra in roluri de adulti, pentru a contribui astfel la buna functionare a familiei.

A fi un „parinte mic” implica o responsabilitate excesiva sau o povara emotionala care poate afecta dezvoltarea unui copil. Da, este important sa ne amintim ca o anumita responsabilitate este un lucru bun. Ajutand un parinte ocazional si la nivelul potrivit, il ajuta pe copil sa creada in sine si in capacitatea lui de a fi intr-o zi un adult responsabil si asumat.

Cu toate acestea, aceasta responsabilitate trece de multe ori pragul unei limite sanatoase si astfel ajungem sa vorbim despre ceea ce se numeste a fi parentificarea copilului. Nu inseamna ca orice parinte care are dificultati personale isi va transforma copilul intr-un copil parental. Problema apare in momentul in care adultul nu este suficient de atent la ce se intampla in relatia cu copilul si nu observa cand acesta din urma incepe sa faca lucruri care ii depasesc dezvoltarea cognitiva si emotionala.

Citeste continuarea pe : copilul.ro